Bicicletele lui Scaraoschi

Aceasta poveste are ca personaje principale doi dintre fratii mai mici ai lui Scaraoschi, respectiv pe Rares si pe Calin. Si pornind de la vorba care zice ca e ok sa-ti lasi uneori copiii sa se dea cu capul de pragul de sus ca sa inteleaga singuri mai multe lucruri, sa stiti ca noi i-am lasat.

Doar ca ei, sau mai bine zis unul dintre ei, a ales sa dea cu capul de jos, mai precis de asfalt. Daca a priceput sau nu niste lucruri, inca nu am aflat exact.

Asadar am facut noi bine ca i-am lasat pe nazdravani sa-si dea singuri seama ca e gresit ce faceau, desi Alex le spusese ca nu e chiar bine?

Cum as putea totusi sa mai zic eu ceva despre aceasta vorba, cand scriu si ma uit la fata ranita a lui Calin, fata care a sters asfaltul la o tura cu bicicletele prin campingul Sobec din Slovenia.

Oprisem aici pentru cel putin o seara linistita, dar cum noi mai putem un pic chiar si atunci cand nu mai putem, am primit exact ce ne lipsea. Si totusi, nici acum nu pricep cum a reusit fratele mai mic dintre fratii oricum mai mici ai lui Scaraoschi, sa se raneasca in halul in care s-a ranit. Cum a reusit Calin sa faca asta avand casca de protectie pe cap si ranile fiind atat pe piciorul stang cat si pe falca dreapta…

Degeaba le-a zis Alex nazdravanilor sa stea potoliti si sa lase viteza mai mica pe biciclete prin camping. Le-a zis de altfel destul de clar sa nu se intreaca si sa pastreze distanta dintre ei pentru ca era deja intuneric.

Nazdravanii insa, tot ca fratii mai mici ai lui Scaraoschi s-au purtat. Au ranjit fasolea unul la altul si si-au vazut de treaba in continuare de parca tatal lor era inexistent si nimeni nu vorbise cu ei vreodata despre asta.

Si-au vazut de treaba pana cand l-am auzit pe Rares urland dupa noi in bezna serii, in timp ce un alt strigat rasunator si de durere se auzea pe fundal…

Mai stiti baietii aceia care in urma cu nici 5 minute ranjeau fasolea la un tata care incerca sa aiba grija de ei? Acei frati mai mici ai lui Scaraoschi parea ca sunt acum amandoi parte dintr-un cor si zbierau la unison.

Ce am facut noi mai departe?!

Am stat si am incercat sa linistim “otrocii”, ca am invatat ca asa se spune la copii in slovena. Numai ca ei, mai ales in halul in care s-a prezentat cel mai mic dintre ei la lumina lanternei, nu prea aveau de gand sa se linisteasca rapid din plans.

Pe Calin il dureau genunchii, il ustura fata, avea buza sparta si era foarte speriat. Unde mai pui ca nu suporta sa vada sange absolut deloc, iar el era cel lovit si plin de rani serioase?!

Rares in acelasi timp plangea mai mult din cauza ca s-a speriat sa il vada pe fratiorul sau mai mic faultat in freza la propriu. In plus se simtea si vinovat pentru ca se ciocnise cu bicicleta de Calin, din greseala de altfel. Din fericire el a scapat totusi doar cu o vanataie pe unul dintre picioare.

Si daca mai punem la socoteala ca mama cea disperata a fratilor lui Scaraoschi a intrat in fibrilatii si a si gonit pe toata lumea din rulota la un moment dat ca sa poata avea control absolut asupra copilului accidentat fara sa o distraga nimic altceva, putem concluziona ca seara a fost perfecta.

Sa va zic si ca totul s-a intamplat fix de aniversarea parintilor celor doi otroci, dupa o zi destul de reusita impreuna? Dar altfel nu prea aveau cum sa fie amintirile de calitate, nu-i asa?

Eu personal stiam foarte clar ca pasii pe care trebuia sa ii fac dupa accident erau urmatorii: Sa dezinfectez rana, sa linistesc in acelasi timp copilul din plans, sa nu ma panichez desi asta am facut prima oara si sa injur in gand.

Dar pe cine sa injur, ca de injurat imi venea, insa cui sa ii zic si ce, habar nu aveam?!

Universul, Zeii Bubelor si pe Duhul Bicicletelor care-si pierd echilibrul, dar mai ales pe cine a mai inventat vorbele astea de duh cu “lasa-i sa se loveasca si asa vor invata mai multe”.

Oare pe mamele speriate si disperate cine le mai linisteste cand isi vad copilul in halul asta si ce vorbe de duh ar trebui sa invete ca sa treaca mai usor peste astfel de situatii?!

Dar sa revenim… Ce a invatat copilul meu in prima faza si sub efectul sperieturii?

Ca nu trebuie sa se mai urce vreodata pe bicicleta si cam atat.

Uneori sunt de acord cu anumite vorbe din strabuni, dar de si mai multe ori ma gandesc ca rolul nostru si al parintilor in general in viata copiilor lor, nu este sa stam deoparte si sa-i lasam pe ei sa se dea singuri cu capul de pragul de sus, ci sa le fim alaturi tot timpul, mai ales la varste mai mici, indiferent cat sunt ei de incapatanati.

Eu personal nu pot sa ii privesc pe ai mei cum se faulteaza si aici nu ma refer doar la loviturile fizice. Eu simt sa fiu sprijinul si lectia lor gratuita despre viata, chiar daca asta inseamna sa spun un lucru de cate o mie de ori.

Si daca stau mai bine si ma gandesc la mine ca adult, nu stiu daca atunci cand imi doresc ceva foarte mult, ma intereseaza prea tare ce ma sfatuieste Alex sau oricine altcineva care poate imi doreste binele in acel moment. Cu siguranta ca nu am chef sa ascult o mie patru sute de explicatii, chiar daca sunt dintre cele mai plauzibile.

Nu ma intereseaza in primul rand pentru ca sunt curioasa din fire si imi place sa experimentez, ambitioasa uneori si pe deasupra vreau eu sa cred ca sunt si independenta si fac alegeri de una singura fara sa am nevoie de sprijinul nimanui.

Insa acest sprijin de cele mai multe ori este necesar si nu doar o data mi-am dat seama cat am gresit ca nu am auzit ce mi s-a spus. Dar timpul trecuse, fapta era consumata si eu trista ca nu am ascultat ce mi s-a spus la momentul potrivit.

Eu cred cu tarie ca este necesar un sprijin daca il ai, pentru ca o viata ideala se cladeste in timp si cu ajutorul oamenilor de care sufletul tau se simte atasat. Acesta este si cazul copiilor si aceasta este de fapt provocarea vietii parintilor din punctul meu de vedere.

Provocarea noastra ca parinti este comunicarea cu micutii nostri, socializarea cu ei cat mai des cu putinta si mai ales lectiile de viata pe care le pot invata de la noi sau noi de la ei.

Pana la urma fratii Scaraoschi au inteles ca nu bicicleta a fost de vina pentru ceea ce s-a intamplat cu al’ mai mic dintre ei si evident ca am si reusit in cele din urma sa il urcam din nou pe sa.

Noi am inteles dupa toate crizele de plans si furie, ca fiind constienti de toate pericolele existente, am fi putut totusi sa le dam mai multe explicatii bezmeticilor ca sa ii convingem sa ne asculte. Ba am fi putut chiar sa le interzicem sa se mai plimbe in acel moment al zilei cu bicicletele prin camping.

Daca exista o comunicare mai buna intre noi la momentul potrivit si poate ceva mai multa rabdare, cu siguranta ca micutul Calin nu mai era astazi eroul cazaturii de pe Bicicleta lui Scaraoschi.

In acelasi timp recunosc ca a fost un “cadou” memorabil din partea nazdravanilor pentru Mami si Tati.