Am ajuns in acest turcoaz infinit al raului Radovna, intr-una din vacantele noastre cu autorulota, in timp ce ne indreptam spre Sardinia.
Era anul 2023 si nu ne propusesem neaparat sa poposim prea mult prin Slovenia, dar din cauza unui accident neprevazut al lui Calin, am fost nevoiti sa stam aici mai mult decat ne-am luat noi in calcul.
Asa ca am inceput sa cautam locuri care ne-ar putea capta atentia, care sa ne tina ocupati oferindu-ne totodata ceva grozav si care sa fie ceva ce nu am mai vazut.
Si uite asa am descoperit Cheile Vintgar unde am petrecut jumatate de zi fara sa ne dam seama cand a trecut timpul.
Se spune ca numele de Vintgar provine din limba germana, de la cuvantul Weingarten, mai precis de la podgoriile Podhom din apropiere, iar aceste chei au fost descoperite in anul 1891 de catre fotograful Benedikt Lergetporer impreuna cu primarul si cartograful Jakob Zumer.
Pana in buza Cheilor nu am reusit sa ajungem cu autorulota, pentru ca exista niste restrictii vis-à-vis de gabaritul masinii, dar nici cu masina mica nu gasesti neaparat parcare aproape de intrare, caci locurile sunt destul de limitate.
Exista insa la aproximativ zece minute de condus, o parcare mult mai mare, in care iti poti lasa masina, fie ea si o autorulota, parcare de unde esti luat contra unui cost de 2 euro dus-intors, de microbuze care pleaca si vin periodic.
Asa am ajuns in cele din urma la intrarea in Chei, unde am achitat biletele pentru vizitare (15 euro pentru adulti si 5 euro pentru copii) si de unde am pornit pe un traseu superb, plin de culori vii si de multa liniste in ziua aleasa de noi pentru plimbare.
Ne-am entuziasmat de la primii pasi.
In primul rand pentru ca afara era extrem de cald fiind sfarsit de august, iar locul era umbrit si racoros, in al doilea rand pentru ca nu mai vazusem pana atunci un traseu prin niste chei atat de bine pus la punct si atat de spectaculos ca si natura.
Ne-am oprit de foarte multe ori pentru poze, pentru a asculta sunetul apei, pentru a ne clati creierul cu ceva aer proaspat si o mare de culori.
Nazdravanii ne-au zapacit de cap in timpul acestei drumetii intrebandu-ne intr-una daca se pot scalda in acea mare de turcoaz, mai ales ca in unele locuri se formau niste piscine naturale extraordinare. Evident ca nu avea nimeni voie sa faca asta, dar ei macar si-au incercat norocul.
Ne-am plimbat agale, pana cand la un moment dat am ajuns in dreptul unui baraj si al unui pod din piatra in forma de arc, despre care am aflat ca este podul caii ferate Bohinj, care a fost construit in anul 1905 si care se afla la 33,5 metri deasupra cararii pe care noi am ajuns acolo.
Din acest punct am inceput cumva sa ne indepartam de apa care continua sa curga mult mai jos decat traseul accesibil vizitatorilor.
La aproximativ 5 minute de mers de acest baraj si a lui frumoasa cascada am gasit un loc dragut unde am servit ceva dulce si cate un suc si o inghetata.
Dedesubt se auzea o alta cascada pe care am si admirat-o ulterior, dupa ce ne-am cumparat toti patru cate o prastie ca suvenir.
Cu picioarele mai odihnite si dupa ce ne-am mai racorit putin la terasa, am pornit mai departe in drumetia noastra si am urmat Traseul Zeilor printr-un soi de padure, care ne-a dus la Biserica Sf. Ecaterina.
Aceasta este o bisericuta gotica de pe ale carei ziduri se poate admira o priveliste superba ce include si Parcul National Triglav.
In acest varf de deal am poposit pentru ceva de mancare de la o carciuma rustica in aer liber, iar mai apoi, dupa ce ne-am racorit din nou cu cate o inghetata, am pornit spre punctul de plecare cu microbuzul inapoi la casuta noastra pe roti.
Ne-am intors pe alt drum catre parcarea microbuzelor, nu tot pe cel pe care am ajuns acolo si am gasit in calea noastra si ceva mure pe care le-am impartit negresit si le-am savurat cu pofta.
Desi Calin a suferit destul de rau in Slovenia din cauza accidentului la fata, pot spune ca absolut tot ce am reusit sa facem pe teritoriul acestei tari ne-a placut enorm de mult si a facut-o astfel sa devina una dintre tarile dragi noua.
No Comments