Perseide, joaca si afine in Muntii Ciucas cu Boots on Roots

Nu m-as fi apucat de scris acest articol daca nu m-ar fi starnit Diana si daca nu m-ar fi lovit un dor nebun de munte…

Un dor de mers la pas pe munte, de un traseu in care pleci de la 30 de grade Celsius si ajungi la 15 grade mergand prin vant si nori, pe poteci inguste si pline de crengute, pana cand la un moment dat iesi dintre brazi si vezi in jurul tau tufe de afine si merisoare printre stanci.

Iar apoi ajungi sa stai mai mult decat sa mergi. Mi-e dor de asta.

Recunosc ca nu am avut multe iesiri de acest gen cu copiii, din motive de disconfort psihic ale femeii din viata noastra, din cauza fricii de ursi, de vijelii, de ciuperci otravitoare si alte pericole imposibil de prevazut sau de controlat.

Si recunosc ca, incet si sigur lucrez la psihicul femeii de langa mine, pentru ca in curand sa ne putem avanta toti patru intr-o drumetie, iar copiii nostri sa se poata bucura si de mama lor in aventurile noastre pe munte.

Simt in acelasi timp ca mai am totusi destul de mult de munca si ar fi mai bine sa revin la povestea mea pana cand voi reusi.

Anul trecut prin august, fix cand Perseidele atingeau apogeul, am mers cu baietii intr-o tabara pentru copii si parinti, organizata de deja prietenii nostri de la Boots on Roots.

A fost a doua iesire cu Cristina si Stefan, asadar ii cunosteam si stiam ca sunt foarte implicati in a le arata copiilor ca muntele este un loc frumos si prietenos atata vreme cat avem niste reguli pe care sa le respectam si cat timp tinem cont ca suntem in vizita si ne purtam ca atare.

Gasca noastra din aceasta experienta

Cristina explicand traseul nazdravanilor

Stefan insotind copiii prin taramuri verzi si noi

Am fost plecati pentru trei zile si asa cum spuneam mai sus nu am mers in formula completa, caci Diana era si prinsa cu munca, dar are si o multime de temeri peste care nu se simte inca pregatita sa treaca.

Tabara a inceput in momentul in care ne-am strans cu totii in Campingul Ferma Vietii din Homoraciu, undeva mai sus de Valenii de Munte, intr-o frumoasa zi de vineri.

Noi am mers cu autorulota, caci mie mi-a fost mai usor asa decat sa intind si sa strang cortul pentru doar cateva zile de stat in camping. A fost mult mai bine in acest fel si pentru ca antisocialul din mine a putut sa se parcheze undeva mai retras, dar totusi aproape de corturile celorlalti participanti.

Campingul Ferma Vietii ne-a placut mult, in special copiilor.

Este mare si aerisit si are o multime de lucruri care pot tine ocupati copiii o zi intreaga si chiar mai mult.

Locuri de joaca pentru copii 

Un teren de fotbal

Chiar si unul de baschet

Tiroliana

Mese de ping – pong

Prieteni pufosi

Suficient spatiu in natura pentru diferite activitati preferate

Zone de luat masa, desi meniul nu era neaparat cel mai variat, dar suficient de bun pentru noi trei. Bucatarul italian si cele doua doamne care il ajutau au reusit sa ne incante gusturile pe perioada sederii cu gogosi fierbinti, cu paste foarte bune si ceva carnati veniti direct de la o ferma din apropiere.

Stiam ca avem in program doua seri de observatii astronomice si doua zile de drumetii prin muntii Ciucas, dar si multa joaca si un foc de tabara. Asadar, dupa ce ne-am adunat cu totii, a inceput distractia.

Vineri seara copiii au avut prima sesiune de observatii astronomice cu ajutorul unui astrolog care a adus cu el si un “ditai” telescopul ca sa ii citez pe nazdravani.

Am vazut pe rand in perioada de stat acolo si Soarele si Luna, dar si planetele apropiate, cateva stele cazatoare si alte nebuloase ale caror nume nu le-am retinut.

Ne-am retras la somn destul de tarziu pentru traseul pe care il aveam de parcurs a doua zi, dar entuziasmul copiilor i-a ajutat sa se trezeasca in timp util pentru plecarea stabilita.

Pasul Bratocea – Culmea Bratocea – Varful Ciucas

Banda rosie / Timp traseu – 4 ore

Acesta este traseul pe care ne-am avantat cu mic cu mare sambata.

Grupul din care am facut parte era destul de maricel, dar noi am mers in ritmul nostru, adica primii din grup la inceput, caci nazdravanii sunt competitivi chiar si cand nu e nici un concurs de castigat. Dupa ceva timp am lasat-o mai moale, pentru ca nazdravanul mai mic obosise si nu mai tinea pasul.

Traseul a fost destul de monoton pentru copii in prima parte, caci urcusul abrupt si mersul prin padure nu au fost chiar pe placul lor.

O turma de oite si pauzele de Oreo si jeleuri au mai rupt monotonia si oboseala.

Vremea a tinut cu noi, iar norii de pe cer ne-au aparat de soare si au fost destul de prietenosi, fara sa ne ude vreun pic.

Odata ajunsi in golul alpin, printre stanci, s-a schimbat si starea de spirit a copiilor, pentru ca am gasit tufe de afine, zmeura si merisoare si de atunci am facut opriri dese si lungi cautand bobitele mov cu gust dulce acrisor, din care baietii s-au infruptat din plin.

Dar cum muntele iti ofera, dar te si pune la incercare, a inceput brusc un vant turbat care l-a facut pe micutul nazdravan nu numai sa incetineasca, dar si sa isi doreasca inapoi in camping, la caldura si gogosi.

Marele nazdravan in schimb era de neoprit si conducea plutonul impreuna cu Stefan intr-un mars serios catre varf.

Incet, incet, cu povesti inventate de mine si manat cumva de curiozitatea de a vedea si el ce se ascunde dupa urmatoarea culme si dupa urmatoarea curba, a mers si Calin pana ce i-am prins din urma pe cei din fata.

La un moment dat, am facut o pauza mai lunga si ne-am si regrupat intr-un loc superb de unde se vedea Varful Ciucas, iar de acolo am decis sa ne intoarcem. Nu mai era mult de mers pana unde ne propusesem, insa copiii erau obositi si vantul cel nebun ne incetinea avansul.

Nazdravanii ar mai fi mers, si nu neaparat pentru ca mai puteau, ci pentru ca nu le place sa lase ceva neterminat, dar au inteles in acelasi timp ca Varful Ciucas nu pleaca nicaieri de acolo si ca vor mai exista si alte ocazii sa terminam traseul. Asa ca dupa o sesiune de poze, am pornit inapoi spre camping.

Ne-am intors pe acelasi traseu pe care am urcat, dar tot am mai gasit niste fragute si cateva afine prin tufe pentru pofticiosii nazdravani. Si dupa vreo 6 ore de mers pe munte, unii dintre noi au tras cate un pui de somn in masina in drum spre camping, ca sa fie pregatiti pentru seara cu foc de tabara si stat pana tarziu pe paturica in iarba ca sa vedem Perseidele.

Si am si vazut Perseidele. Ne-am uitat din nou prin telescop si am invatat despre stele si planete, apoi ne-am culcat din nou tarziu cu gandul la tura de duminica.

Si tura de duminica a fost mai scurta si fara urcus atat de lung. Pe dealurile domoale pe care am mers pret de cateva ore am gasit foarte multe mure, catina, macese si mai ales un soare care ne ardea atat de tare, incat ni s-a facut dor de nori si de vantul turbat din Ciucas.

Am facut pauze de joaca si pauze de dulce, pauze de fructe si pauze de invatat din cartea despre plante.

Si apoi am revenit in camping, ne-am impachetat frumusel bagajul si nu am plecat.

Adica nu imediat, ci mai pe seara, dupa ce nazdravanii au mai trecut o data pe la masa de ping pong, pe la terenul de fotbal, pe la doamna care vindea inghetata artizanala si pe la catelusii jucausi de langa leagane.

Si daca tot mi-am mai alinat dorul de munte povestind despre tura noastra prin nori, vant si tufe de afine, as putea sa povestesc putin si despre experienta generala din tabara.

Despre Stefan si Cristina nu sunt neparat foarte multe de spus, desi as putea sa o fac extrem de lejer, mai ales ca am inceput spunand ca suntem in a doua tabara alaturi de ei, deci numai asta si ar trebui sa se simta increderea pe care ne-o ofera si nu doar atat. Despre prima experienta impreuna am povestit aici.

As putea sa vorbesc si despre atentia pe care le-o acorda copiilor, sau despre siguranta cu care isi organizeaza turele pe munte chiar si cu un grup de peste 15 copii si inca pe atatia adulti.

As putea de altfel sa mai spun si despre faptul ca la sfarsit de tabara au spus fiecarui copil in parte ceva frumos despre felul in care s-a comportat pe munte si in camping, dar si ca le-au oferit cate un termos si o insigna.

Sau as putea sa mentionez si despre amuzanta bataie cu apa, din care Stefan a iesit destul de sifonat la sfarsit.

Dar nu o sa detaliez toate astea, ci o sa va spun doar ca ai mei baieti au avut incredere sa mearga cu ei pe munte, s-au simtit liberi sa cutreiere prin camping, au invatat lucruri noi despre plante, animale si planete si chiar au fost mega incantati de toate activitatile din cele trei zile.

Da, Cristina si Stefan au reusit sa le starneasca nazdravanilor curiozitatea, sa le ofere activitati din care au avut ce sa invete si sa le ofere si libertate totodata pentru cate un joc de fotbal sau pentru citit intre toate activitatile.

Si daca ma mai gandesc si la bezelele coapte la focul de tabara, chiar pot spune ca a fost o iesire pe cinste.

Multumim Boots on Roots si sper sa ne revedem curand!