Nazdravani cu aripi de salvatori

Nu stiu daca v-am mai spus acest lucru vreodata, insa pe mine ma sperie pasarile. Nu stiu sa spun clar de ce anume, insa tot ce stiu este ca nu ma pot apropia de ele sub nici o forma. Daca pot sta la distanta ca sa le admir gratia, culorile si obiceiurile nu am absolut nici o problema, dar sa nu ma puna nimeni sa le ating. Iar in poze mi se par si mai dragute.

Acum doua zile, in timpul vacantei noastre in Grecia, ne plimbam pe stradutele satului Parthenonas. Este un loc superb, asa ca va recomand sa il vizitati daca ajungeti prin Sithonia. Dar nu despre asta imi doresc sa va povestesc azi. In timp ce ma plimbam admirand casele vechi de piatra, era sa calc pe un pui de randunica.

Micutul zacea pe niste trepte de piatra de unde cu putin timp inainte vazusem plecand un grup de oameni. M-am inmuiat in secunda doi si am chemat baietii sa le arat si lor puiul si sa incercam sa gasim impreuna o solutie salvatoare.

Alex a zis ca am inebunit, insa nici eu si nici nazdravanii nu am vrut sa plecam de acolo si basta. El ne-a sfatuit sa il lasam unde era incercand sa ne tina lectii de viata despre animale, salbaticie si supravietuire, insa copiii erau aproape plansi, iar eu deja ma uitam urat la el. A plecat deci sa gaseasca o cutie sau ceva asemanator in care sa il putem transporta. Unde? Nu stia nimeni.

Cat timp a fost el plecat la restaurantul din apropiere ca sa gaseasca ceva ce nici el nu stia ca ii trebuie, eu am ramas cu micutii sa pazim puiul pentru ca in jur erau deja cateva pisici care dadeau tarcoale. In acest fel am putut observa doua randunici care au tot zburat pe acolo si care chiar au coborat si au ciripit ceva micutului de pe trepte.

Am inceput asadar sa cautam cuibul de randunici dorindu-ne sa il urcam la loc in casuta sa pe micutul zburator, doar ca odata ce l-am gasit am realizat ca era prea sus pentru noi. Ne-am bucurat totusi ca am vazut si alti pui inauntru si la mica distanta de cuib si putin mai jos era si un pervaz de geam la care pisicile nu aveau cum sa ajunga niciodata.

Cine s-a urcat acolo sa lase randunica? Ei bine….tipul acela care ne-a explicat cum sta treaba cu supravietuirea in salbaticie. S-a intors cu o farfurie de plastic in care am asezat micutul inaripat si a escaladat zidul pana cand a ajuns la geamul cu pricina.

Nu am stiut daca am procedat sau nu corect, insa dupa vreo doua ore de plimbare si stat la masa in pitorescul sat de pe munte, ne-am intors la puiut, iar el fix atunci era hranit de mama sa care dadea ture intre cuib si farfuria de plastic a micutului ratacit.

Intalnirea cu puiul de randunica mi-a amintit de o alta de acum un an. Eram cu baietii la Therme si ne jucam in zona de exterior, in timp ce Alex era la serviciu. La un moment dat era sa calc pe un pui de pasare pe care cu greu l-am observat, caci era foarte bine camuflat in nisip.

Desi nu-mi plac zburatoarele decat de la distanta, nu puteam ramane indiferenta la puiul care zacea in nisip, asa ca l-am adunat de jos cu palaria mea de soare si am chemat si copiii sa gasim impreuna o solutie.

Si am gasit: am plans impreuna pentru ca nu-l puteam lua acasa caci avem motan (nu ca era asta prima solutie salvatoare), apoi ne-am cocotat pe un scaun foarte inalt (respectiv eu) ca sa il urcam in cuibul din care ni s-a parut ca ar fi cazut, insa lui nu i-a placut acolo si a cazut din nou. Nu mai aveam nici o solutie asa ca am incercat sa gasim pe cineva in jurul nostru care sa ne ajute cu el, dar parca toti se evaporasera fix in acel moment.

Intr-un final am reusit sa il lasam pe tricoul domnului care muncea cu un tractor in zona si care ne-a zis ca il ia el acasa si incearca sa ii ofere caminul si prietenia celor doi papagali ai sai. Misiune indeplinita!

Asadar, totul e bine cand se termina cu bine! Noi am plecat fericiti si impacati in ambele situatii, pentru ca desi nu stim daca am procedat neaparat corect, am fost linistiti cand am vazut ca puiul de randunica era hranit si reintegrat in familia sa si ca puiul nisipului ramasese pe maini bune.