Daca ma intreba cineva despre cum era copilul la gradinita pe vremea cand mergea Rares, raspundeam aproape plangand. Acele vremuri au fost destul de grele pentru noi din mai multe puncte de vedere.
Saptamana aceasta insa, Calin a avut petrecerea de sfarsit de gradinita si cu aceasta ocazie incheiem acest capitol definitiv si nu mai sunt de aceeasi parere. Nu mai sunt de aceeasi parere pentru ca mi-am dat seama ca am gresit destul de mult.
Amandoi au inceput sa mearga la gradinita undeva in jurul varstei de trei ani. Nici unul dintre cei doi nazdravani nu a fost pregatit suficient pentru ca erau copiii lu’ mama si cel mai probabil si pentru ca stiau ca exista si varianta de a sta acasa cu bunica.
Chiar si asa, eu cu tati am considerat ca la gradinita nu are cum sa fie rau si ca cel mai bine pentru ei este sa mearga. Nu avea cum sa fie rau daca era bine, insa la inceput nu a fost bine deloc pentru nimeni.
Am ales o gradinita de stat, care ne era aproape de casa si viata a facut sa fie si aceeasi la care am mers eu cand am fost copil. Evident ca in prezent este renovata, moderna si cu personal complet nou.
Pe vremea cand a inceput Rares sa mearga la gradinita mai erau insa si doamne educatoare ce profesau inca de pe vremea cand eram eu mica, iar una dintre ele i-a picat lui Rares la grupa mica.
Alaturi de dansa mai era si o educatoare mai tanara, iar cele doua lucrau in ture diferite, astfel ca Rares statea o saptamana cu una si urmatoarea saptamana cu cealalta.
Prima zi de gradinita a nazdravanului a fost cu veselie. Copilul era entuziasmat si noi am fost cei mai fericiti din lume ca nu facem parte dintre acei parinti care se chinuie sa lase micutul acolo in timp ce el urla si se tavaleste pe jos. Dar asta a fost doar in prima zi.
Din a doua zi a inceput calvarul. Plansete zilnice si refuzuri categorice. In jurul nostru toata lumea ne spunea ca este perfect normal sa se intample asa si sa insistam pentru ca cel mic se va obisnui.
Si micutul s-a obisnuit. Dar doar sa planga si sa urle in fiecare zi. Noi devenisem cei mai tristi parinti din lume. Tristi si neputinciosi, insa copilul trebuia sa mearga la gradinita. De ce? Nu stiu sa raspund la aceasta intrebare nici macar astazi.
Sunt multi parinti nevoiti sa isi lase copiii la gradinita, insa noi am avut tot timpul sprijinul soacrei si din acest motiv la noi nu era cu trebuie. Impinsi insa de normele societatii si de gandul ca toti copiii merg la gradinita, am ajuns sa credem ca cel mai bine pentru copil este sa mearga acolo indiferent de “teatrul” lui. Si am gresit! Am gresit enorm!
Rares nu era pregatit absolut deloc si mai mult decat atat, acolo nu a gasit nici un sprijin. Sau avea sprijin atunci cand era pe tura doamnei Simona, educatoarea mai tanara si cea care stia sa ii ofere o imbratisare si o vorba buna atunci cand el era trist si cand plangea dupa noi.
Cealalta era ca o zgripturoaica pentru copilul nostru si el exact asa ii si spunea. Si asta pentru ca le vorbea tipand si ii educa pe cei mici cu pedepse si volumul dat la maxim, nu cu blandete si rabdare cum ne-am fi dorit sa se intample in cazul copilului nostru.
Dureros pentru noi a fost ca Rares, care este un copil extrem de dezghetat care a vorbit tot timpul cu noi, ne spunea mereu ca doamna Sanda urla, ca doamna Sanda pedepseste copiii, ca doamna Sanda ii arunca apa rece pe fata atunci cand el plange ca sa-l linisteasca. Noi insa am crezut ca dramatizeaza totul ca sa-l tinem acasa.
Am crezut asta si pentru ca atunci cand Rares ne povestea lucruri de la gradinita, noi mergeam sa vorbim cu educatoarea, dar ea nega totul sub pretextul: “sunt copii, doamna si copiii au asa o imaginatie…”
Asadar am gresit din nou ca parinti. Am gresit pentru ca cei mici au cea mai frumoasa imaginatie intr-adevar, dar sunt si foarte sinceri cand vine vorba de anumite experiente.
Si toate greselile ne-au asuprit intr-o zi cand il asteptam pe micut sa termine programul la gradi. Nu ramanea niciodata sa doarma acolo, pentru ca acelasi lucru putea sa faca si acasa. In timp ce il asteptam pe treptele gradinitei si fix sub geamul clasei lui, am auzit o voce tipand.
Mi-am dat seama imediat ca era doamna Sanda care urla destul de aprig la o fetita pentru ca cea mica nu manca. Nu doar ca urla, dar ii si spunea cat este de rea, de neascultatoare si de plangacioasa si ca daca nu se va opri din tipat o sa ii toarne farfuria cu mancare in cap.
Acela a fost pentru mine momentul in care am realizat ce tampita am fost ca nu am ascultat de sufletelul meu mic si sincer, care plangea de fiecare data cand il lasam cu ea la gradinita. Mai plangea el si cu doamna Simona, insa era evident cat de diferit era totul, pentru ca doamna Simona ii oferea imbratisari atunci cand noi nu eram, iar pentru el asta conta enorm si o indragea tare mult.
A doua zi am mers impreuna cu Alex in biroul doamnei directoare pentru a gasi o solutie la ceea ce se intampla. Ajunsi acolo am inteles cumva ca nu eram prima familie sosita cu aceasta problema si ca singura varianta in acel moment si tinand cont de varsta “stimabilei” educatoare era sa il mutam pe Rares la alta grupa la sfarsitul anului, ceea ce am si facut.
Pana atunci il duceam doar cand stiam ca la grupa era doamna Simona de care lui Rares ii placea. Plangea in continuare dimineata, insa dupa ce plecam noi se linistea repede si se distra cu prietenii sai.
In anul ce a urmat, a nimerit la o grupa formata din doamna Simona pe care a avut-o si in primul an si a indragit-o si o alta doamna educatoare din generatia mea, doamna Monica. Cea din urma era ferma cu cei mici, insa nu lucra cu amenintari si pedepse ca doamna Sanda.
Anul acela a mers putin mai bine pentru Rares. In continuare plangea dimineata, insa la cateva minute dupa ce plecam se linistea si zambea pana dupa pranz cand il luam acasa
La grupa mare a fost mult mai responsabil si dornic sa mearga. Doamna Simona i-a fost alaturi in continuare si alaturi de ea a venit o educatoare noua, pentru ca doamna Monica iesise si dansa la pensie.
Cea noua, domnisoara Beatrice, era o combinatie de om calm si iubitor cu om autoritar, insa cred ca nici ea nu stia sigur inca ce si cum ar trebui facut si atunci nici cei mici nu prea intelegeau mai nimic, insa pe doamna Simona o iubeau toti cu siguranta.
Mai apoi Rares a repetat grupa mare, pentru ca fiind nascut in noiembrie am reusit sa-l mai lasam sa copilareasca un an. A nimerit cu aceasta ocazie la o educatoare noua despre care noi auzisem ca este destul de severa cu cei mici, insa nazdravanului i-a placut de doamna Flori cel mai mult dintre toate.
Am descoperit si noi intre timp ca nu este asa cum auzisem, ba chiar ne-a impresionat foarte mult profesionalismul dansei, rabdarea si mai ales implicarea in educatia copiilor.
Si pentru ca toate lucrurile in viata se intampla cu un scop, dupa ce a terminat Rares grupa mare, a inceput Calin gradinita tot cu doamna Flori. Eram extrem de entuziasmati stiind ca a picat pe maini bune, insa lui nu i-a placut absolut deloc la gradinita, desi educatoarea era super.
Plangea si ne ruga zilnic sa nu il mai ducem. Si nu l-am mai dus o perioada constienti fiind ca nu vrem sa facem aceleasi greseli pe care le-am facut cu Rares. Am vrut sa o luam mai usurel. Mai apoi a venit pandemia peste noi, asa ca grupa mica si pe cea mijlocie, Calin le-a facut de acasa si ce rau i-a parut lui. S-a bucurat totusi ca a prins un 1 Martie la gradi si a reusit sa stranga pupici de la colegele carora le-a oferit Martisoare dulci 🙂
Cand a intrat la grupa mare nazdravanul mic isi dorea in continuare sa stea acasa si cumva am acceptat. Am acceptat cam pana dupa sarbatorile de iarna cand l-am pus in tema ca ar fi mai bine pentru el sa se obisnuiasca in colectivitate. I-am spus si ca asta il va ajuta sa devina mult mai responsabil si mai independent, dar si mult mai pregatit pentru scoala.
El nu isi dorea asta, dar l-am convins cand i-am spus ca va merge doar 3 zile din 5 si asa am ajuns la o intelegere facuta de comun acord 🙂
Stabilisem ca va merge luni, miercuri si vineri si cam din luna aprilie am inceput sa facem asta. Nu avea chef mereu, insa ii aminteam ca intelegerea e intelegere si in acest fel l-am responsabilizat. In toata aceasta perioada am lucrat mereu de acasa si am avut tot sprijinul doamnei educatoare Flori, careia ii suntem profund recunoscatori.
Este genul de educatoare care si-a facut simtita prezenta chiar si in anii in care noi am fost acasa si este extrem de implicata in formarea micutilor ca indivizi independenti si isteti. Evident ca mersul la gradinita a venit si cu niste raceli astfel incat din trei zile pe saptamana, Calin mergea una da si o saptamana ba, dar el era fericit 🙂
I-a placut in schimb sa participe la piesele de teatru care se tineau in gradinita si uneori cerea el singur sa mearga pentru ca vedea deliciosenii in meniul de mancare.
Ce le-a placut insa amandurora in perioada gradinitei au fost serbarile. Lui Rares mai mult pentru cadourile primite. El se emotiona de fiecare data si cu greu isi juca rolul. Imi amintesc ca in primii doi ani nu si-a dorit sa-si spuna poeziile si il apuca plansul din cauza sentimetelor care il incercau in fata multimii de oameni.
Calin a fost la una singura in afara de cea facuta anul acesta, la cea de Craciun la grupa mica. Imi aduc aminte cu zambetul pe buze ca l-a cam chinuit pe Mosu’ cu tot felul de intrebari, l-a tras de barba si nu a vrut sa se ma idea jos din bratele sale pentru ca nu era prea multumit de raspunsurile primite.
La sfarsitul acestui an a fost mai mult o petrecere decat o serbare, unde nazdravanul mic l-a luat si pe cel mare cu el si si-au luat amandoi la revedere de la aceasta etapa a vietii razand, alergand si jucandu-se in gasca.
Daca stau bine sa ma gandesc, tot acest timp a trecut extrem de repede, iar asa cum a fost, gradinita ne-a ajutat sa intelegem si sa invatam cateva lucruri pe toti patru.
Ce am invatat noi din toata aceasta experienta?
- Ca gradinita este importanta, insa educatia si dezvoltarea emotionala a copilului sunt si mai importante, iar asta nu se intampla neaparat in gradinita.
- Ca gradinita nu trebuie sa fie privata ca sa aiba educatori misto, pentru ca ei exista si la gradinitele de stat.
- Ca daca ai variante pentru a lasa copilul acasa, gradinita nu “trebuie”, insa intelegerea si dragostea oferite copilului tau chiar “trebuie”.
- Ca prieteniile frumoase exista si se leaga serios inca de la gradinita.
- Ca la serbare copilul este cel care trebuie sa se simta bine, nu parintele, asa ca nu conteaza daca spune sau nu poezia sau daca sta sau nu pe scena. Este serbarea lui si el este cel care decide cum se simte cel mai bine.
- Ca la gradinita mancarea poate sa fie muuuuult mai buna decat acasa, desi tu ti-ai pus tot sufletul sa iasa mega-delicioasa.
- Ca intotdeauna al doilea copil o sa iti arate intr-un fel sau altul unde ai gresit cu primul, iar asta este extrem de dureros.
Adio gradinita, bun venit viata!
P.S.: O sa fim vesnic recunoscatori doamnelor educatoare Florentina si Simona pentru toata implicarea, sinceritatea si felul in care ele ne-au fost alaturi in acesti ani, caci a contat enorm!
Niciun Comentariu