Incerc de mult sa pun in cuvinte cum ma simt adeseori cand scot nasul din rutina zilnica si mai ales din comoditatea mea. Atunci cand aleg sa vad in jur mai mult decat vad atunci cand alerg ca o gaina fara cap.
Sa pun in cuvinte acele momente in care aleg sa traiesc constient, sa observ in timp real ce exista in jurul meu si sa traiesc cu adevarat viata asa cum imi place mie.
Desi toti avem o rutina zilnica pe care o urmam de cele mai multe ori instinctiv, mi se pare ca foarte putini oameni mai traiesc si constient in ziua de astazi. Mi se pare ca traim intr-o bula, intr-o viata virtuala unde parca altii ne dicteaza mai mereu ce sa facem.
O viata unde noi suntem niste personaje dintr-un joc asupra caruia nu avem control. Un joc condus de cele mai multe ori de societatea din jur, de familia in care am crescut, de tehnologie, de profesori sau sefi si de oricine are mai multa incredere in el decat avem noi in noi insine.
Nu imi doresc sa generalizez si nici sa judec, insa au fost multe momentele in care m-am uitat in jurul meu si am vazut tristete, frustrare, lipsa concentrarii si mai ales a vointei la foarte multi oameni pe care i-am intalnit.
Am vazut persoane carora li se observa dorinta in privire, insa carora le lipseste curajul. Am vazut oameni care azi spun ceva si maine fac altceva de parca au uitat complet de ziua de dinainte. Oameni care incearca sa para ceva ce nu sunt. Care zambesc intr-una pentru a ii face fericiti pe cei din jur. Care prefera sa taca pentru a nu deranja, sau care prefera sa plece pentru a nu incurca. Oameni care uita de ei, care se abandoneaza complet sau care se pedepsesc.
Si nu, nu am vazut toate aceste lucruri pentru ca ma invart eu in cercuri nepotrivite, pentru ca aici nu vorbesc despre oameni pe care ii cunosc neaparat, ci despre cei pe care ii observ atunci cand traiesc constient.
Despre acei oameni care habar nu au ca cineva se uita la ei sau ii asculta, tocmai pentru ca sunt mult prea coplesiti de viata lor apasatoare. Sau acei oameni care pur si simplu aleg sa se retraga intr-o lume cu ziduri inalte, desenata in culori inchise, care de cele mai multe ori nici macar nu este a lor.
E nevoie intr-adevar de putina lupta cu tine, de cautarea unor raspunsuri, de curaj si de initiativa. Asta ca sa poti sa vezi in jur, ca sa incepi sa crezi in tine si ca sa actionezi curajos atunci cand iti doresti.
Acum cativa ani si nu prea multi, nici nu era nevoie sa ma uit in jur, ci doar in oglinda. Recunosc insa cu sinceritate ca nu-mi doresc sa ma intorc acolo. Acolo in acele momente in care eu nu existam cu adevarat. In acele zile in care eu nici macar nu traiam cum imi doream, ci doar aveam impresia ca o fac. In acele clipe in care de cele mai multe ori nu vedeam si nu auzeam decat ceea ce imi era permis, sau ceea ce imi spuneau altii ca era bine pentru mine de parca ei stiau mai bine.
Si desi pe atunci traiam serios cu senzatia ca mi-e bine, toate s-au adunat intr-un colt al sufletului meu si la un moment dat am clacat. Dar cine nu ar face-o atunci cand nu si-ar da voie sa traiasca asa cum ii spun mintea si sufletul? Atunci cand totul s-ar intampla doar pentru ca isi doresc altii, sau pentru ca trebuie, sau pentru ca asa a zis mama sau profu’ de mate…
As putea sa vorbesc la nesfarsit despre clipele in care nu m-am regasit, despre momentele in care nu am stiut cat sunt de importanta, despre senzatiile care urlau disperate in sufletul meu pentru a ma trezi la realitate. Insa ele nu mai conteaza astazi, pentru ca intr-un sfarsit le-am eliberat. Am facut-o si recunosc ca nu singura, ci cu ajutor. Un ajutor fara de care nu reuseam sa ma vad, sa ma ascult, sa-mi acord importanta si sa ma pun pe primul loc in viata mea.
Iar astazi exist cu adevarat. Exist si observ. Daca s-ar vedea oamenii pe care ii privesc uneori, exact asa cum ii vad eu si daca ar trai fiecare asa cum viseaza…
Nu zice nimeni ca e usor, insa ca sa vezi cat este de greu, ar trebui in primul rand sa ai curajul sa incerci. Sa incerci sa fii tu, nu doar un omulet care se ascunde in spatele unui alt om sau al unui ecran. Sa fii sincer cu tine si sa-ti dai voie sa simti. Sa simti si sa transmiti ceea ce simti. Sa incerci sa vorbesti atunci cand ai ceva de spus, nu doar sa speri ca ceea ce vrei tu sa transmiti va ajunge candva acolo unde trebuie.
De multe ori mi se pare ca am aterizat de pe o alta planeta si ca sunt o ciudata intr-o lume neinteleasa. Nu stiu daca e de vina viziunea mea asupra vietii si a lumii inconjuratoare de multe ori, sau oamenii din jur care parca nu mai vad si nu mai aud. Oamenii care nu se mai vad si nu se mai aud.
Si in putinele momente in care mai zaresc cativa ca mine, ma bucur de mor si imi vine sa ii iau pe toti la imbratisat si la pupat.
M-am bucurat enorm privind acum ceva timp doi indragostiti trecuti de 70 de ani, care mergeau pe Soseaua Mihai Bravu tinandu-se de mana. Se tineau de mana in timp ce isi zambeau cu fata senina si plina de dragoste. Mi-am dorit sa ajung ca ei cand ma voi face mare si sper sa reusesc.
La fel cum m-am bucurat cand un adolescent s-a dat jos de pe bicicleta pe care gonea ca sa ii dea unei doamne jucaria copilului sau, jucarie ce-i cazuse din carut atunci cand a traversat strada. Mi-am dorit sa fac bine ce fac astazi si sa-mi pot admira la un moment dat nazdravanii fiind la fel de atenti si de bine crescuti ca baiatul de pe bicicleta mov, de langa parcul IOR.
M-am bucurat si atunci cand am vazut un tatic ce si-a strans copilul in brate si i-a vorbit cu atata blandete atunci cand cel mic a facut o criza de furie in mijlocul mall-ului. L-am regasit pe Alex in el si m-am intrebat daca vreodata o sa gasesc si eu in mine rabdarea necesara pentru a reactiona cu atata calm si intelegere, fara sa ma apuce crizele si frustrarile interioare de copil neinteles.
Si ma bucur de fiecare data cand observ in jur oameni care nu uita de ei si care impart in jur exact ceea ce-si doresc si pentru ei. Oameni care nu uita ca toti suntem oameni. Ca toti gresim, ca toti clacam, ca toti obosim, ca toti suntem pierduti la un moment dat, dar ca ce este cel mai important este sa ne regasim si sa ne dam voie sa fim.
Ma bucur atunci cand vad oameni constienti si dornici sa traiasca o viata a lor. A lor si nu a altcuiva. O viata constienta…
Niciun Comentariu