Menu
Din adancul sufletului

Aseara am plans pe rand, intai el si apoi eu

Aseara am dormit cu Calin, pentru ca da, noi inca dormim cu nazdravanii nostri si asta ne place enorm. In fiecare seara facem schimb de copii si doar cand isi doresc ei sa stea mai mult de o noapte langa unul dintre noi, facem exceptii.

Seara trecuta a fost seara in care era randul meu sa dorm cu el. Ne-am asezat in pat si am vorbit, ne-am dragalasit si ne-am pupacit. Apoi am stins lumina, dar nu inainte de a ne spune unul altuia cat de mult ne iubim, asa cum facem in fiecare seara.

La un moment dat, cand eu credeam ca el deja doarme, Calin se uita in gol si respira cam greu. Mi-am dat seama pentru ca i-am vazut ochisorii in lumina slaba a lampii de veghe care ne sta aprinsa pana adoarme el.

L-am intrebat daca e bine. Mi-a spus brusc ca nu isi doreste sa creasca. Ba chiar a inceput sa planga pentru ca i se misca un dintisor si stie ca acesta este unul dintre primele semne care il anunta ca devine baiat mare.

A plans cu suspine si destul de mult, iar singurul lucru care l-a linistit a fost faptul ca l-am luat pe burtica mea si i-am vorbit. Am incercat sa ii explic ca nu conteaza ca fizic va creste si va deveni barbat, daca reuseste sa-si pastreze sufletul de copil indiferent de varsta. I-am spus zambind, desi ma durea, ca tot ce conteaza este sa stie sa se joace si sa zambeasca atat la 30, cat si la 40, dar si la 70 de ani.

Am incercat sa ii spun toate astea cu fata senina ca sa nu il intristez mai rau, insa pe interior urlam si strigam mai tare ca oricine ca fix asta este ceea ce-mi doresc si eu. Imi doresc ca ei sa ramana mici. Ca ei sa se cuibareasca mereu la pieptul meu asa cum o facea el cand plangea si sa fie iubibili si buni de smotocit intotdeauna.

Insa stiu ca asta nu se va intampla, asa ca am realizat din nou care este unul dintre cele mai importante lucruri pentru mine. Nu e simplu, dar e esential sa incerc sa nu pierd nici o clipa din cresterea copiilor mei si din fiecare moment de iubire, dar mai ales sa reusesc sa pastrez vie in mine inocenta copilului ce am fost candva si sa zambesc mai mult.

Si totusi unde sunt gandurile generatiei mele, m-am intrebat la un moment dat. Unde si cand s-au pierdut? Nu mi-e dor de ele, chiar deloc, ci doar ma gandeam… Noi abia asteptam sa crestem. Abia asteptam sa devenim cat mai repede adulti si sa intram cu adevarat in rolurile pe care ni le imaginam atunci cand ne jucam cu totii in fata blocului. Ne prefaceam ca suntem deja oameni mari, cu functii importante, sau ne jucam de-a mama si de-a tata, ori de-a profesorii si studentii.

Calin si Rares nu sunt asa. Se joaca exact ca niste copii de varsta lor. Se joaca fara planuri si fara dorinte de a se trezi adulti a doua zi. Sunt inocenti si plang atunci cand mai realizeaza ca se fac baieti mari si ulterior barbati adevarati, asa cum e tati.

Ei nu-si doresc asta. Ei isi doresc sa ramana copii. Isi doresc sa se joace intotdeauna si sa poata sta la pieptul meu. Isi doresc managaierile si imbratisarile parintilor, dar si momentele noastre de jughineala. Isi doresc sa se culce tarziu seara si sa se trezeasca si mai tarziu, sa viseze si sa nu-i intrerupa nimeni.

Isi doresc camere dezordonate si haine murdare de inghetata. Isi doresc vacante si momente petrecute in patru. Isi doresc sa manance cu mana si sa ii spele mami la dus. Isi doresc sa se strambe si sa aiba loc sa se ascunda prin casa. Isi doresc sa profite de vacantele lor de scoala, in loc sa munceasca zilnic in cine stie ce functie. Isi doresc sa zambeasca liber ca acum, fara sa se gandeasca daca au deranjat sau au facut ceva gresit. Isi doresc atat de multe lucruri simple intr-o lume unde simplu este cel mai greu.

Cine sunt eu sa le stric prezentul, momentul asta in care ei traiesc cu adevarat si se bucura de cine sunt? Cine sunt eu sa la distrug orice vis si dorinta pe care o au atunci cand imi spun ca se vor copii pentru totdeauna? Cine sunt eu sa le spun care este normalitatea vietii atunci cand si eu imi doresc ca ei sa ramana vesnic copii?

Si da, stiu ca ei doi vor ramane mereu copiii si nazdravanii mei, insa mai stiu si cat de greu o sa-mi fie sa ii mai sarut de noapte buna, sa le strang corpul mic la pieptul meu si sa ii mangai prin par ca sa adoarma mai usor. Cat de pustii vor deveni noptile mele fara respiratia lor si fara toate pozitiile de contorsionisti micuti, care atunci cand nu dorm habar nu au ca pot lua astfel de forme.

Pana la urma Calin s-a linistit si a adormit. Eu am ramas in intuneric privindu-l fara sa clipesc. La ce m-am gandit o noapte-ntreaga? Nici acum nu stiu. Tot ce stiu este ca inima mi s-a sfasiat in bucati si ca acesta este doar inceputul unui proces lung de acceptare.

Am fost trista aseara. Atat de trista si de constienta de viitor incat azi m-am trezit dornica sa pot opri timpul in loc. Oare pot lacrimile unei mame sa opreasca timpul in loc?

Aseara am plans pe rand, intai el si apoi eu. Iar acum eu plang din nou. Si timpul pare ca s-a oprit, pentru ca el inca doarme si eu il privesc, deci totul este exact ca acum 8 ore.

Niciun Comentariu

    Lasă un Răspuns

    Acest site utilizează cookie-uri. Prin continuarea navigării sunteţi de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informaţii puteţi consulta Politica de confidenţialitate a datelor personale. Vezi detalii
    Sunt de acord