Cand pacalesti si o patesti

1 aprilie este de obicei o zi amuzanta in familia noastra. In fiecare an gandim pacaleli pentru fiecare dintre noi. Si mereu scapa cine poate. Insa nu trece nici un 1 aprilie fara sa ne amintim de prima pacaleala pe care i-am facut-o lui Alex dupa ce s-a nascut Rares.

Nazdravanul nostru mare este nascut la sfarsit de noiembrie, asa ca pe 1 aprilie 2013 avea putin peste 4 luni. Nu aveam foarte multa activitate acasa cu el, pentru ca micutul nu mergea si nu vorbea inca, iar eu eram un fel de fotoliu care il alapta non stop si care uneori isi mai pornea si vibratiile pentru ca el sa doarma cat mai linistit. Acum, cand omul nu are activitate prea multa, face el cumva sa nu se mai plictiseasca.

Asa ca am pus mana pe telefon si i-am dat un mesaj lui Alex care era la serviciu. Cand nu are vreun proiect in care sa fie prins, are si el momente in care se plictiseste si de obicei mai pierdem vremea povestind. De data asta insa, nu eram curioasa daca are sau nu treaba si nici chef de povesti nu aveam. Imi doream sa il pacalesc rau de tot, ceea ce am si facut.

I-am scris ca micutul nostru s-a rostogolit din pat pana m-am intors eu de la baie, a cazut direct in cap si acum plange de nu mai reusesc sa il linistesc. El, saracul, a incercat sa ma sune, dar eu nu am raspuns de teama ca isi va da seama la telefon ca il pacalesc.

Eram hotarata sa imi duc pacaleala pana la capat si asa am si facut. Mi-a cerut explicatii prin mesaje, dar eu jucam rolul de mama disperata care nu era in stare sa vorbesca prea multe si prea concret. Am simtit cum se panicheaza si ramane fara cuvinte, si pret de vreo 15 minute nu am mai primit nici un mesaj.

Tocmai cand ma gandeam cat de multa treaba trebuie sa aiba el la birou de nu mai da nici un semn, si il boscorodeam in gand, aud cheia in usa. Si, pe moment, inghet! Intr-o fractiune de secunda realizez ca el tocmai a venit de la Universitate pana in Titan in mai putin de 15 minute si ca poate am dus pacaleala mea un pic cam departe. Dar gandul asta a fugit repede in momentul in care i-am observat fata surprinsa atunci cand ne-a vazut.

Eu il gadilam pe Rares, in timp ce el radea de mama focului. Alex ne-a privit si s-a blocat. M-a intrebat daca e bine copilul si eu i-am zis foarte zambitoare ca a fost pacaleala de 1 aprilie. A inghetat, a inceput sa isi muste buzele si i s-a umflat o vena la tample.

Plin de nervi, se uita la mine de parca isi dorea sa ma ucida cu o privire. Statea derutat in tocul usii si nu stia daca sa rada de fericire ca totul era doar o minciuna, sau sa planga de nervi ca m-a crezut. A incercat sa spuna ceva, dar nu a reusit, asa ca s-a intors pe calcaie si a iesit pe usa.

S-a intos in 10 minute mult mai calm. Nu stiu ce sau cum a facut, dar l-a pupat pe Rares, apoi m-a pupat pe mine si intr-un final mi-a spus ca nu a mai primit asa o pacaleala niciodata in viata lui si ca nici nu isi doreste sa mai primeasca vreodata. Avea dreptate saracul, dar dracusorul din mine nu mi-a dat pace si asta a fost.

Dupa ce s-a linistit de tot, mi-a povestit ca a plecat de la birou fara laptop si fara geaca, ca a trecut pe trei semafoare galbene si unul rosu si ca a fost la un pas de a suna la ambulanta.

Si de atunci, cam de fiecare 1 Aprilie, ne aducem aminte si radem impreuna de aceasta amintire.

Radem ca sa nu plangem, pentru ca la nici 2 saptamani de la pacaleala, Rares chiar a cazut in cap din pat. Si da, dupa asta, chiar ca m-am lecuit si nu mai fac glume de genul asta… nici macar de 1 Aprilie!