Zilele trecute vorbeam cu o prietena foarte buna despre diversificare. In discutia cu ea, mi-am adus aminte de aceste momente din viata noastra de familie cu doi copii. Doi copii si doua experiente total diferite. Este real faptul ca la al doilea copil parca toate merg mai usor, dar asta nu este o regula. In cazul prietenei mele, diferenta dintre cei doi copii este de 13 ani si se simte la al doilea copil de parca este primul si singurul.
La noi diversificarea a fost extrem de grea cu Rares, el fiind primul nostru nazdravan. A mancat foarte bine pana la 6 luni si exclusiv lapte matern. Si dupa 6 luni a mancat foarte bine, dar tot lapte matern si doar atat spre disperarea noastra. Mai multe despre alaptare am scris aici.
Am inceput in jurul aceastei varste sa il diversificam. Era necesar ca nazdravanul sa poata sta in fund si sa isi sustina capul cand incepeam acest pas, pentru a nu se ineca atunci cand inghitea.
Pediatra ne-a recomandat schema clasica de diversificare, respectiv intai legumele treptat si apoi fructele. Se spune ca sunt copii care daca descopera gustul dulce al fructelor, incep sa refuze legumele.
Ii dadeam totul sub forma de piureuri si cate doua zile din aceeasi leguma. Faceam asta ca sa observam daca face vreo alergie. Primele cateva zile a functionat, insa la maxim 2 saptamani dupa aceea, s-a oprit brusc din a mai gusta din orice ii dadeam.
Am incalcat mai apoi schema clasica de diversificare, in speranta ca poate il vom face totusi sa manance altceva, dar nu a fost cu succes. Am incercat sa ii dam macar fructe care sunt mai dulci, in speranta ca o sa reusim asa, insa la noi nu a fost ca-n filme. Rares nu isi mai dorea nimic altceva in afara de san si nici nu l-am mai putut face sa mai deschida gurita pana pe la… 1 an si 3 luni.
Ne-am chinuit cat o sarcina cu el ca sa il facem sa manance, adica fix 9 luni de zile. Se lasa aproape mereu cu plansete, cu gura parca lipita cu Super Glue, cu rasturnari ale farfuriilor asezate pe masa. Insa ce am facut noi si in special eu pana atunci?
Am trecut prin toate starile existente. Am trecut de la a ma simti neputincioasa, la a ma simti implinita ca a deschis gura si a baut putina apa. Am plans, nu am dormit, am stresat pediatra, am citit si am intrebat in toate locurile posibile si imposibile.
Am incercat sa il las pe el sa manance singur din castron, apoi i-am oferit bucatele intregi fierte de legume si carne, in speranta ca asa o sa fie mai interesant pentru el. L-am servit la masa, in parc, in carucior, in statii de masina si chiar si in cada. Atunci a vrut el si basta! Asa ca asta am retinut eu in cazul copiilor: au ritmul lor si nu urmeaza intotdeauna regulile din carti.
Eu am fost atat de suparata ca nu reusesc sa il diversific, incat ma gandeam mai mult la schema de diversificare in sine si la faptul ca fac eu ceva gresit si nu la nevoile copilului meu. El manca foarte bine lapte matern, iar eu aveam cat sa mai hranesc inca trei ca el. Era un copil sanatos si peste nivelul de greutate al unui copil de varsta lui. Insa citind surse nepotrivite si ascultand toate “sfaturile bune”, mi-am accentuat sentimentul de neputinta acum 7 ani.
Azi nu as mai face aceeasi greseala cu siguranta. Sa asculti sfaturi venite de la mamici din parc care nu stiu nimic despre tine si despre copilul tau, sau de la femei care au crescut copii acum 30 de ani si care nu scot in evidenta decat ce defecte suntem noi ca mame in ziua de azi, sunt distructive si nu folosesc nimanui.
Intr-un sfarsit, pe la 1 an si 3 luni, Rares s-a urcat langa noi pe canapea in timp ce mancam si ne-a furat carnea din farfurie precum un catel lesinat de foame. Pentru noi timpul s-a oprit in loc. Nu ne venea a crede ca in sfarsit micutul nostru s-a hotarat sa manance. Dar ce mai manca! Parea ca face asta de ceva vreme chiar. Acela a fost momentul in care am plans in sfarsit de fericire dupa atatea luni de chin si dupa ce am simtit ca sunt cea mai jalnica mama din lume, pentru ca nu pot sa fac un bebelus de cateva luni sa manance.
Si a inceput sa manance, dar sa nu credeti ca manca orice. Nu, nu! Doar carne, paste fierte si orez cu unt. Dar macar manca, asa ca alte pretentii nu mai aveam la ce trecut aveam impreuna in aceasta privinta. Pe vremea cand eram gravida cu el visam ca o sa fie cel mai mare mancator de fructe la cate savuram eu zilnic fiind o iubitoare de fructe. Vise dom’le, vise! Nici nu punea gura pe ele. A inceput totusi sa o faca dupa vreo doi ani de gradinita, adica undeva aproape de 5 ani. Si atunci a fost unul dintre acele momente in care parca descoperisem America, atat eram de fericiti.
Incet, incet au mai aparut si altele in meniul lui, insa inca nu mananca orice, mai ales cand vine vorba despre legume. Noi insa ne-am resemnat si suntem fericiti ca este sanatos si ca spre deosebire de acum 6 -7 ani, azi chiar putem spune ca Rares al nostru este un baiat mancacios.
La Calin in schimb inceputul a fost foarte usor. Nu am mai tinut cont de nici o schema clasica si am mers pe autodiversificare. Ii puneam tot timpul pe masuta ce mancam si noi, fiert sau la cuptor, dar mancarea lui era fara sare. Tineam cont si de anumite alimente despre care stiam ca nu sunt neaparat potrivite inca. Copilul nostru a mancat astfel orice ii dadeam, incurajat fiind evident si de fratiorul sau mai mare, care a fost intotdeauna exemplul sau.
Nu am avut parte de nici un moft, de nici o strambatura si de nici un tipat din partea lui Calin. Ba chiar aveam senzatia ca ar trebui sa incep un curs de gatit, pentru ca mie nu-mi place sa gatesc si simteam ca nu mai am variante pentru micutul nostru, care era in stare sa ne manance si pe noi uneori. Fiind un copil alaptat, sugea in paralel si in special noaptea pentru ca ziua manca destul de bine, asa ca alaptarea avea rang de desert si uneori de alinare.
Totul a mers bine pana in jur de 2 ani, cand brusc s-a “stricat” ceva. Calin al nostru a devenit selectiv, a inceput sa refuze, sa se uite urat la noi si sa arunce cu mancarea. Ca orice fericire, nici a noastra nu a tinut foarte mult, insa la fel ca si la Rares, el era un copil sanatos, asa ca nu am pus pret prea mare pe acest aspect.
Am incercat pe cat am putut sa-i dam alimente cat mai diverse si sub mai multe forme, dar cand nu s-a mai putut nu l-am obligat cu nimic. Eu nu cred ca pacalelile functioneaza la cei mici si daca functioneaza este pe perioada limitata de timp, ceea ce pe noi ca parinti nu ne ajuta in nici un fel.
In orice caz, ceea ce am invatat noi din perioada de diversificare si in general cand vine vorba despre mancatul copiilor este ca sunt diferiti la fel ca noi, adultii. Ca au preferinte si gusturi diferite. Ca nu le este neparat foame la ore fixe. Am invatat ca nu e obligatoriu ca servirea mesei sa se faca doar in scaunul de masa, ci si in parc, sau la plimbare daca avem accesoriile necesare.
Noi inca ne folosim de caserolele celor de la Beaba pe care le-am achizitionat pe vremea cand am inceput diversificarea cu primul copil. Sunt extrem de practice, se curata usor si sunt rezistente tinand cont de faptul ca le detinem de aproximativ 6 -7 ani. Le folosim inca, pentru ca nazdravanii nostri adora picnicurile si gustarile in parc, chiar si acum la 4 si repectiv 8 ani.
Daca ar fi sa o iau din nou de la inceput cu acest capitol, as avea mai multa rabdare, mi-as asculta mai mult copilul, nu m-as mai simti incapabila, i-as oferi copilului dreptul de a avea propriul sau ritm fara sa pun presiune si as face doar momente de bucurie din fiecare masa a lui.
Niciun Comentariu